Despre cum am invatat sa iert

Am zis "te iert"de multe ori, cu accentul pus pe am zis pentru ca in mod clar nu am simtit-o, nu am simtit ca am iertat. Am spus cele doua cuvinte ca sa scap de sacaiala repetata a intrebarii "nu-i asa ca ma ierti?"
Azi, in schimb mi-am dat seama ca am iertat cu adevarat pentru ca am simtit intr-adevar ca am iertat. Ceva din mine a spus clar si raspicat ca intr-un fel sau altul l-am iertat pe cel care mi-a facut rau. Azi am descoperit ca si iertarea este un sentiment, ca vine din iubire. Am aflat ca nu poti ierta cu adevarat pe cineva decat atunci cand te ierti in primul rand pe tine, iar azi am lasat la o parte scuzele stupide fata de propria-mi persoana si mi-am dat voie sa ma iert. M-am iertat intai pe mine pentru ca ma invinuiam pentru suferinta trecuta si pentru sufletul sfasiat. M-am iertat ca sa pot accepta ca il iert pe celalalt nu pentru ca a trecut durerea- inca nu a trecut, inca ma doare sufletul- ci pentru ca il iubesc, si tocmai pentru ca inca-l iubesc trebuie sa-l iert, dar sa-l iert din tot sufletul.
Azi am iertat din tot sufletul tocmai pentru ca iubesc din tot sufletul. Poate ca suna aiurea ceea ce spun dar am ajuns la concluzia ca iertarea adevarata vine din iubire, din iubire fata de tine in primul rand, dar si din iubirea pentru celalalt.
Mi-a luat mult timp sa ajung aici, cu multe nopti nedormite si cu si mai multe intrebari "de ce eu? de ce acum?".Adevarul este ca nu voi avea raspuns la nici una din intrebarile de mai sus si ca poate nu voi putea schimba nimic din tot ceea ce s-a facut si s-a spus. Cred ca azi am acceptat in final, cu greu, dar am acceptat ca unele lucruri trebuie pur si simplu sa se intample, si ca raspunsurile nu vin intotdeauna atunci cand le ceri tu. 
In dimineata asta am spus intai "te iubesc" si apoi am spus "te iert". Am iertat din tot sufletul tocmai pentru ca iubesc. Am lasat la o parte amaraciunea care ma otravea in primul rand pe mine si am acceptat ca-l pot iubi in continuare pe cel care mi-a facut rau. Am lasat durerea sa-mi curga pur si simplu prin vene si nu m-am mai incrancenat impotriva ei, cu timpul va trece si ea. Dar mai ales azi am acceptat ca cel pe care nu te lasa sufletul sa-l urasti oricat ai incerca este cel care merita iertat din iubire. Vorba aia "daca cineva nu-ti pleaca din suflet oricat ai incerca inseamna ca locul lui a fost tot timpul acolo". 
Asa ca iau tot ce  a fost ca atare, fara sa ma mai intreb "de ce?"- asta recunosc a fost partea cea mai grea- multumesc, spun "te iubesc" si iert pentru ca iubesc si pentru ca inca vad lumina din sufletul celuilalt.
Azi, te-am iertat...

Cuvintele care ti se refuza

Stau in fata laptopului si incerc sa leg aproximativ 300 de cuvinte pentru un nenorocit de abstract ca sa pot participa si eu la o conferinta- mersul la conferinte face parte din obligatiile mele de doctorant pe care anul trecut le-am cam evitat cu glorie si elan. Stiu titlul, stiu ce voi prezenta timp de aproximativ 20 de minute dar nu se leaga blestematiile astea de cuvinte cat  sa iasa un abstract cat de cat decent care sa-mi asigure accceptul pe lista celor care isi vor sustine lucrarile. Nu se leaga si pace. Am impresia ca-mi danseaza cuvintele prin fata ca niste copii rasfatati care-ti scot limba si-ti spun ca ei nu au chef sa intre in casa pentru ca vor sa se mai joace.
Am impresia ca mi se refuza cuvantul care nu vrea si nu vrea sa intre cuminte in pagina abstractului meu. Cumva nu ma mira am mai patit-o si nu cred ca sunt singura. Eu una am patit-o cand mi-am scris lucrarile de licenta si de dizertatie cand stateam cu saptamanile si ma holbam la ecranul laptopului ca debila in speranta ca poate poate se vor lega cuvintele cat de cat ca sa mai adaug niste pagini la lucrare. 
Am mai patit-o si cand cuvintele au refuzat sa se verbalizeze lipindu-se cu incapatanare de buze, refuzand sa treaca de hotarul asta si sa ia forma unui sunet. Si mi s-au refuzat cuvintele nu numai o data, mi s-au refuzat cand a trebuit sa scriu, dar mi s-au refuzat si cand a trebuit sa spun ceva. 
Ni se refuza cuvintele din lipsa de inspiratie, writer's block cum spun englezii, dar ni se refuza cuvintele si din teama sau din orgoliu, cand nu stim cum sa ne alegem cuvintele care fug si tot fug de noi spunandu-ne "nu asa, nu e bine asa, reformuleaza, nu trebuie sa ma alegi pe mine, nu redau chiar tot ce vrei sa spui, nu am culoarea potrivita, nu pot reda tot ceea ce simti."
Fugim dupa cuvinte iar ele ni se refuza cu incapatanarea dorintei care nu se mai indeplineste pentru ca nu am stiut cand sa-i dam drumul ca sa se poata indeplini. Ni se refuza cuvintele potrivite doar atunci cand vrem sa tragem de ele, dar ni se supun cand renuntam sa le mai cautam cu atata indarjire.

Cine te invata sa zbori

Cine te invata sa zbori cu adevarat?  Parintii, prietenii, iubitii, colegii, cei care trec la un momentan pe drumul vietii tale? Cine te invata sa-ti deschizi aripile si sa iti iei zborul? Marea iubirea sau marea dezamagire,  momentele in care in sfarsit obtii ceea ce ti-ai dorit cu ardoare- copilul, familia, slujba sau pozitia la care aspirai de multa vreme? De la care dintre acesti actori, mai buni sau mai putin buni, deprinzi arta zborului?

Ei bine nici unul dintre cei care trec intamplator sau nu pe drumul vietii tale nu te invata nimic din arta zborului, singurul care poate face asta esti tu si atat. Tot ce poti lua de la ceilalti sunt scurte lectii si...  cam atat, in rest, tu esti cea/cel care va trebui sa-si doreasca sa se desprinda; cam cum a facut elefantelul Dumbo, si-a luat zborul atunci cand si-a facut curaj, si a zburat cu adevarat atunci cand a renuntat la orice proptele- la el era pana pe care o tinea strans de fiecare data cand isi lua zborul.

Vorba aia venim singuri pe lumea asta si tot singuri plecam, deci tot singuri trebuie sa invatam sa zburam si sa incercam sa ne depasim limitele, sa ajungem pana-n panzele albe doar pentru a le taia pentru a face loc aripilor noastre. Deci  ce te determina sa vrei sa te autodepasesti, sa spui "gata" de azi invat sa zbor?