“Mi-ai dat opium sa beau…”

Imi sorb cafeaua incet, in timp ce vantul imi umfla poalele rochiei facand sa danseze florile de pe ele. Ii surprind privirea cercetatoare care-mi studia picioarele descoperite de vantul de vara. Imi zambeste ridicand sprancele a uimire, parand usor amuzat de dansul rochiei. In timp ce incerc sa cumintesc poalele vad ca ii rad ochii, fenomen rarisim la el. Incerc sa ma relaxez si sa nu ma simt stanjenita, cumva privirea lui ma calmeaza. Respir usurata ca rochia sta acum cuminte, lipita de genunchi, numai ca…numai ca vantul de dimineata se incapataneaza sa-mi dezgoleasca picioarele spre deliciul interlocutorului meu.

Imi adun poalele rugandu-ma ca nu cumva sa ma  fi  inrosit ca un rac.  Modul in care ma priveste acum ma face in mod clar sa ma simt stanjenita-la naiba  sper sa nu ma  fi inrosit. Ii zambesc, ridic ceasca si o cuprind in causul palmelor. Incerc sa-I infrunt privirea fara ai da de inteles ca par deranjata de faptul ca ma dezbraca, din nou, din priviri. Inconstient imi plimb buzele pe marginea cestii in timp ce el imi povesteste ceva legat de tatal lui. Incerc sa urmaresc firul micii lui povestiri, in timp ce buzele mele isi continua calatoria pe marginea cestii iar ochii mei ii sustin privirea care pare atrasa de decolteul, ce-I drept cam adanc al rochiei de vara.

Imi scapa o injuratura, gandindu-ma ca numai rochia asta nu trebuia scoasa din dulap, dar pe de alta parte eram prea chioara de somn cand a venit telefonul lui, asa ca am apucat prima rochie la indemana din sifonierul nu tocmai ordonat. Clar, intalnirea care se anunta a fi de natura profesionala avea sa capete o cu totul alta tenta- de parca nu intuiam asta, dar hai, somnolenta de dimineata imi ofera circumstante atenuante.

Iau o inghitura din cafeaua de acum aproape rece si simt cum incetul cu incetul mintea mi se goleste, uitand de stanjeneala. Vocea lui, ca de pustan mi se strecoara printre ganduri inlaturand stanjeneala. Uit de vantul de afara care-mi face florile de pe rochie sa danseze, uit de stanjeneala si de faptul ca pana acum cateva minute blestemam lipsa mea de prudenta dar si posibilitatea ca roseata din obraji sa-mi tradeze adevaratele sentimente.

Simt cum ma scufund usor in calmul indus de vocea lui blanda, ma scufund intr-o mare de liniste, ma pierd usor in verzeala ochilor sai si uit pret de cateva secunde bune ca ma dezbraca din priviri, si toate astea in timp ce-mi povesteste ceva extrem de serios. Ii rad ochii si asta ma face sa ma simt in largul meu, sa nu mai rosesc, sa mi se para normal ca barbatul din fata mea imi “scoate”, cu ajutorul imaginatiei, rochia acolo pe terasa, in vazul lumii.

Nu ma mai simt goala, stiu ca imi rad si mie ochii de acum, ca am privirea aia de pisica jucausa care toarce cuminte in bratele stapanului. Il ascult, scufundu-ma in calmul vocii lui. Ma asez si mai bine in fotoliul de ratan, uit de lumea din jur care-si pierde incet contururile. Aud undeva in departare o vrabie guresa, simt vantul cum imi mangaie bratele  facandu-ma sa ma infior. Ceasca de cafea, acum aproape goala este cuprinsa in continuare de causul palmelor mele in timp ce buzele isi urmeaza calatoria pe marginea ei care mai pastreaza ceva din parfumul de inceput al cafelei fierbinti.

Ma simt moale, ca si cum mi se topeste carnea de pe oase. Calmul vocii sale topeste usor, usor contururile realitatii din jurul nostru. Am impresia ca nu mai este decat masa noastra suspendata undeva in soarele diminetii de sambata, cu vantul care mai umfla din cand in cand umbrela de deasupra noastra, incercand sa-mi faca sa danseze poalele rochiei, acum bine ascunse sub pulpele mele.

Inconstient calatoria buzelor mele capata ceva senzual, imi dau seama de asta  atunci cand privirea I se schimba, se uita si mai atent la ceea ce fac, ochii nu-I mai cad pe decolteul rochiei. Ma priveste atent concentrandu-se pe miscarea molcoama a buzelor care acum nu mai urmaresc conturul unei banale cesti de cafea. Sunt constienta ca nu ma mai joc, ci ca o mangai bland asa cum as face-o daca as vrea sa-l sarut din cap pana-n picioare.

Imi zambeste jucaus asa ca las oarecum rusinata ceasca si-mi musc buza de jos, ca un copil care tocmai a facut o prostie. Nu mai stiu ce discutam, stiu dar ca imi e ciuda ca am lasat sa se vada ca-l vreau, ca inca il vreau. Rade si-mi spune ca ma joc, numai ca…numai ca jocul meu este doar o aparenta, asa cum este si jocul pisicii cu soarecele, intrucat nici ea nici eu nu pierdem din vedere ceea ce vrem. Ii zambesc si ma abtin cu greu sa nu-I spun ce comparatie mi-a trecut prin minte, dar mai ales ma abtin sa-I spun ca-l vreau.

Tot ce-i pot spune este ca a fi cu mine este un privilegiu care trebuie castigat, ca momentan nu merita, ca de fapt ca nu a facut nimic ca sa ma merite. Ahhh vechea mea replica “nu ma meriti”, i-o spun de fiecare data cand vrea sa ma seduca. O spun cu incapatanare pentru ca nu vreau sa fiu doar una din multele, o spun pentru ca il vreau altfel, o spun pentru ca vreau sa-l  am cu totul, nu pe bucatele, si asta tocmai pentru ca intuiesc enormul lui potential.

“Nu ma meriti”, rad ca sa nu rosesc, dar mai ales rad ca sa nu-si dea seama ca daca mai insista putin voi ceda tocmai pentru ca are puterea de a sterge contururile lumii din jurul meu, de a ma face  sa cred, pret de o jumatate de ora, ca sunt doar eu cu el, ca toti sunt undeva departe.

Imi vine sa ma ridic si sa-l sarut. Mi-e dor de sarutul lui, pentru ca imi picura in vene otrava care ma face sa ma scufund, sa ma pierd in senzatia sarutului, inmuindu-mi oasele si facandu-ma sa ma simt ca o papusa de carpa aflata la mila lui.

Trag aer in piept si ma umplu de amaraciunea neputintei de  a-I spune totul. Vreau  sa-I spun ca mi-a fost dor de el, ca inca imi este dor de el, pentru ca il vad atat de rar si mai intotdeauna pe fuga. Mi-e un dor cumplit  sa stau de vorba cu el, sa ma scufund in calmul  vocii lui. Mi-e dor sa ma sarute si sa-mi picure,  incetul cu incetul, in sange si-n carne otrava uitarii si-a abandonului. 

            Ma scutur de placuta amorteala si ma uit la ceas, trebuie sa plec, deja e tarziu. Ne ridicam si revin cu picioarele pe pamant. Realitatea bate zgomotos la portile gandurilor mele, nici vorba de pacea de mai inainte. Momentele de liniste de mai devreme zac acum imprastiate la picioarele mele ca niste hartii mototolite.  Incerc sa nu mi se vada amaraciunea, zambesc frumos, dar inca mi-e dor de el tocmai pentru ca stiu ca in curand va pleca si iarasi va trece  mult timp pana il voi vedea din nou. Tacerea se va lasa din nou peste noi, iar eu voi tanji dupa otrava discutiilor sale.  Imi vine sa-I spun ca ma simt ca paunul din poveste, caruia I s-a dat opium si care  a doua zi s-a prezentat la templu pentru o noua doza.  Imi doresc sa ma sarute si sa-mi picure otrava in vene ca sa nu-mi mai fie dor de el.       

            In timp ce ne indreptam spre masina ma uit instinctiv spre micul meu colt de rai compus dintr-o masa si doua scaune sub  umbrela uriasa care danseaza sub vantul diminetii de vara. Micul meu colt de rai in care mi-a dat sa beau din nou opium amestecat in cafeaua unei dimineti de sambata. Ma urc in masina luand cu mine doar gustul dulce al opiumului pe care mi l-a picurat din nou in sange. Stiu ca voi tanji ca paunul dupa o noua doza dar acum prefer sa nu ma gandesc la asta, inca ma aflu sub imperiul otravii lui si mi-e bine asa…

Despre cum am invatat sa iert

Am zis "te iert"de multe ori, cu accentul pus pe am zis pentru ca in mod clar nu am simtit-o, nu am simtit ca am iertat. Am spus cele doua cuvinte ca sa scap de sacaiala repetata a intrebarii "nu-i asa ca ma ierti?"
Azi, in schimb mi-am dat seama ca am iertat cu adevarat pentru ca am simtit intr-adevar ca am iertat. Ceva din mine a spus clar si raspicat ca intr-un fel sau altul l-am iertat pe cel care mi-a facut rau. Azi am descoperit ca si iertarea este un sentiment, ca vine din iubire. Am aflat ca nu poti ierta cu adevarat pe cineva decat atunci cand te ierti in primul rand pe tine, iar azi am lasat la o parte scuzele stupide fata de propria-mi persoana si mi-am dat voie sa ma iert. M-am iertat intai pe mine pentru ca ma invinuiam pentru suferinta trecuta si pentru sufletul sfasiat. M-am iertat ca sa pot accepta ca il iert pe celalalt nu pentru ca a trecut durerea- inca nu a trecut, inca ma doare sufletul- ci pentru ca il iubesc, si tocmai pentru ca inca-l iubesc trebuie sa-l iert, dar sa-l iert din tot sufletul.
Azi am iertat din tot sufletul tocmai pentru ca iubesc din tot sufletul. Poate ca suna aiurea ceea ce spun dar am ajuns la concluzia ca iertarea adevarata vine din iubire, din iubire fata de tine in primul rand, dar si din iubirea pentru celalalt.
Mi-a luat mult timp sa ajung aici, cu multe nopti nedormite si cu si mai multe intrebari "de ce eu? de ce acum?".Adevarul este ca nu voi avea raspuns la nici una din intrebarile de mai sus si ca poate nu voi putea schimba nimic din tot ceea ce s-a facut si s-a spus. Cred ca azi am acceptat in final, cu greu, dar am acceptat ca unele lucruri trebuie pur si simplu sa se intample, si ca raspunsurile nu vin intotdeauna atunci cand le ceri tu. 
In dimineata asta am spus intai "te iubesc" si apoi am spus "te iert". Am iertat din tot sufletul tocmai pentru ca iubesc. Am lasat la o parte amaraciunea care ma otravea in primul rand pe mine si am acceptat ca-l pot iubi in continuare pe cel care mi-a facut rau. Am lasat durerea sa-mi curga pur si simplu prin vene si nu m-am mai incrancenat impotriva ei, cu timpul va trece si ea. Dar mai ales azi am acceptat ca cel pe care nu te lasa sufletul sa-l urasti oricat ai incerca este cel care merita iertat din iubire. Vorba aia "daca cineva nu-ti pleaca din suflet oricat ai incerca inseamna ca locul lui a fost tot timpul acolo". 
Asa ca iau tot ce  a fost ca atare, fara sa ma mai intreb "de ce?"- asta recunosc a fost partea cea mai grea- multumesc, spun "te iubesc" si iert pentru ca iubesc si pentru ca inca vad lumina din sufletul celuilalt.
Azi, te-am iertat...

Cuvintele care ti se refuza

Stau in fata laptopului si incerc sa leg aproximativ 300 de cuvinte pentru un nenorocit de abstract ca sa pot participa si eu la o conferinta- mersul la conferinte face parte din obligatiile mele de doctorant pe care anul trecut le-am cam evitat cu glorie si elan. Stiu titlul, stiu ce voi prezenta timp de aproximativ 20 de minute dar nu se leaga blestematiile astea de cuvinte cat  sa iasa un abstract cat de cat decent care sa-mi asigure accceptul pe lista celor care isi vor sustine lucrarile. Nu se leaga si pace. Am impresia ca-mi danseaza cuvintele prin fata ca niste copii rasfatati care-ti scot limba si-ti spun ca ei nu au chef sa intre in casa pentru ca vor sa se mai joace.
Am impresia ca mi se refuza cuvantul care nu vrea si nu vrea sa intre cuminte in pagina abstractului meu. Cumva nu ma mira am mai patit-o si nu cred ca sunt singura. Eu una am patit-o cand mi-am scris lucrarile de licenta si de dizertatie cand stateam cu saptamanile si ma holbam la ecranul laptopului ca debila in speranta ca poate poate se vor lega cuvintele cat de cat ca sa mai adaug niste pagini la lucrare. 
Am mai patit-o si cand cuvintele au refuzat sa se verbalizeze lipindu-se cu incapatanare de buze, refuzand sa treaca de hotarul asta si sa ia forma unui sunet. Si mi s-au refuzat cuvintele nu numai o data, mi s-au refuzat cand a trebuit sa scriu, dar mi s-au refuzat si cand a trebuit sa spun ceva. 
Ni se refuza cuvintele din lipsa de inspiratie, writer's block cum spun englezii, dar ni se refuza cuvintele si din teama sau din orgoliu, cand nu stim cum sa ne alegem cuvintele care fug si tot fug de noi spunandu-ne "nu asa, nu e bine asa, reformuleaza, nu trebuie sa ma alegi pe mine, nu redau chiar tot ce vrei sa spui, nu am culoarea potrivita, nu pot reda tot ceea ce simti."
Fugim dupa cuvinte iar ele ni se refuza cu incapatanarea dorintei care nu se mai indeplineste pentru ca nu am stiut cand sa-i dam drumul ca sa se poata indeplini. Ni se refuza cuvintele potrivite doar atunci cand vrem sa tragem de ele, dar ni se supun cand renuntam sa le mai cautam cu atata indarjire.

Cine te invata sa zbori

Cine te invata sa zbori cu adevarat?  Parintii, prietenii, iubitii, colegii, cei care trec la un momentan pe drumul vietii tale? Cine te invata sa-ti deschizi aripile si sa iti iei zborul? Marea iubirea sau marea dezamagire,  momentele in care in sfarsit obtii ceea ce ti-ai dorit cu ardoare- copilul, familia, slujba sau pozitia la care aspirai de multa vreme? De la care dintre acesti actori, mai buni sau mai putin buni, deprinzi arta zborului?

Ei bine nici unul dintre cei care trec intamplator sau nu pe drumul vietii tale nu te invata nimic din arta zborului, singurul care poate face asta esti tu si atat. Tot ce poti lua de la ceilalti sunt scurte lectii si...  cam atat, in rest, tu esti cea/cel care va trebui sa-si doreasca sa se desprinda; cam cum a facut elefantelul Dumbo, si-a luat zborul atunci cand si-a facut curaj, si a zburat cu adevarat atunci cand a renuntat la orice proptele- la el era pana pe care o tinea strans de fiecare data cand isi lua zborul.

Vorba aia venim singuri pe lumea asta si tot singuri plecam, deci tot singuri trebuie sa invatam sa zburam si sa incercam sa ne depasim limitele, sa ajungem pana-n panzele albe doar pentru a le taia pentru a face loc aripilor noastre. Deci  ce te determina sa vrei sa te autodepasesti, sa spui "gata" de azi invat sa zbor?

Daca...

 Nu-mi apartin dar mi se par pline de intelepciune.

Daca zambesc inseamna ca ma bucur sa te vad.

Daca te caut inseamna ca mi-e dor.

Daca te ajut inseamna ca-mi pasa.

Daca intreb inseamna ca ma intereseaza.

Daca ofer inseamna ca meriti.

Si as mai adauga Daca te iubesc atunci cand nu meriti inseamna ca atunci ai cea mai mare nevoie sa fii iubit.

Double- chocolate muffins-facuti la nervi

Asta-seara pe la 7-8 eram intr-o stare avansata de nervi, sau de draci cum ar spune unii, asa ca m-am apucat de facut muffins, si asta in conditiile in care ma astepta o traducere suuuper lunga de corectat, de care este mai mult decat evident ca nu aveam nici un chef sa ma apuc. Asa ca double-chocolate muffins adica briose cu multa cacao, parfumate cu ceva coaja de portocala proaspata, care a mers de minune cu ciocolata amaruie, pusa in cantitati mai mult decat decadente in aluatul de briose.

Ce a iesit va puteti imagina: s-a umplut intai casa de un miros incredibil de ciocolata si portocale, iar mai  apoi a inceput dansul celor din casa in jurul tavii cu briose fierbinti pentru ca nu mai aveau rabdare sa se raceasca.

De mancat nu am mancat decat o singura briosa, ceea ce a contat cu adevarat este ca  in mai putin de o ora  eram perfect calma, adica intr-o stare avansata de zen, din care nu ma mai puteai scoate nici daca imi tipai in ureche ca arde intreg orasul.

Concluzia, cel putin in cazul meu, este aceea ce facutul prajiturilor poate avea uneori si o oarecare valoare terapeutica. Unii beau, altii injura sau arunca diverse chestii, iar altii ca mine gatesc, de fapt ma scuzati fac prajituri (eu unu nu consider asta gatit)

Cand distanta este doar un cuvant

Se spune ca prietenul adevarat este cel cu care incepi sa vorbesti ca si cum v-ati vazut ieri, in ciuda faptului ca nu ati mai vorbit de luni bune. Greu de crezut dar am descoperit ca mai exista si astfel de oameni pentru care distanta si tacerea impusa de aceasta sunt doar  cuvinte care nu au cum sa strice prietenia sau iubirea dintre doi oameni care din varii motive stau departe unul de celalalt.

Cei care cred in puterea spiritului uman de a sterge distantele, uneori de mii de kilometri, dintre oameni sunt de parere ca niciodata nu te vei desparti de cineva atata timp cat el/ea este prezent in gandurile tale, atata timp cat il chemi si-i doresti tot binele din lume. Poate ca pentru unii dintre noi distanta este doar un cuvant pentru ca ne purtam prietenii si iubitii in suflet, pentru ca le vorbim chiar si atunci cand nu sunt langa noi. Poate ca iubirea poate face ca distanta, departarea si dorul sa devina doar cuvinte si nu piedici. 
Cumva ma gandesc la vremurile bunicilor cand prietenii si iubitii aveau acea incredere de nezdruncinat ca nici timpul si cu atat mai putin distanta nu vor putea sterge acea legatura speciala dintre 2 oameni. Este incredibil cum ramaneau oamenii prieteni buni desi o scrisoare ajungea in cateva saptamani sau  chiar in cateva luni. 
Putini mai sunt cei care reusesc sa stearga distanta prin iubire, dar sper ca mai sunt si astfel de oameni care iubesc si care au astfel de prieteni. Putini sunt cei care isi pot saruta cu aceasi pasiune iubitul ca si cum nici nu s-ar fi despartit, dar si mai putini sunt cei care pot vorbi cu prietenii lor cu care nu s-au mai vazut de mult timp ca si cand ar relua firul discutiei pe care au avut-o ieri. Voi cati asemenea oameni cunoasteti?