Super Wonder Power Woman, sau nu

Vrem sa le facem pe toate- sa fim si super mame, si super femei de cariera, si super iubitele cu care se mandresc partenerii nostri,  intr-un cuvant super wonder power women care jongleaza cu mai multe in acelasi timp, exceland in orice am face. Inutil de spus ca esecul nu intra in ecutia vietii noastre, pentru ca totul trebuie si se va desfasura dupa agenda noastra bine injghebata, in care am trecut totul de la familie, la copii, sot/iubit etc.

Ei bine, eu una nu mai vreau, azi o pun pe super wonder woman in cui, o dau la o parte si-mi cer dreptul de a fi doar femeie. Imi cer imbratisarile si dreptul de a ma simti slaba. Cer tandretea si rasfatul pe care le-am tot amanat, cer sa fiu eu cea ocrotita si protejata. Azi  nu mai vreau sa le fac pe toate, nu mai vreau sa am grija de altii, uitand in schimb de mine.

Azi, dau la o parte si super si wonder si power, alegand sa fiu doar woman, urmasa Evei si atat. Da, e doar temporar dar e momentul meu de respiro in care nu trebuie sa ma mai ridic la inaltimea asteptarilor nimanui, in care pot aleg sa fac doar cate un lucru pe rand, fara sa ma mai impart intr-o mie de zari. Deci azi, temporar ce-i drept, o pun pe super wonder power woman in cui...

Despre gelozie... cu respect

Suntem niste fiinte geloase prin definitie, fie ca vrem sa o recunoastem sau nu. Gelozia, sau germenele ei incepe sa creasca incet, incet din momentul in care ne-a lovit indragosteala in moalele capului, sau  de cum intram in saptamana  oarba. 

Cum am pus ochii pe cineva si ne-au aparut stelutele in ochisori, undeva acolo in suflet, intr-unul din cotloanele cele mai intortocheate si intunecoase, nestiut de nimeni, incepe sa creasca pe indelete si micul sambure al geloziei. Creste odata cu iubirea, creste pana ce intr-o zi posesoarea sau posesorul sufletului in care au crescut deopotriva iubirea si gelozia se trezeste ca izbuhneste intr-o adevarata criza de gelozie.

Ne uitam la noi si nu ne mai recunoastem, asta daca avem bunul simt sa admitem ca ceea ce ne roade si ne transforma este gelozia, fie ca e fondata sau nefondata, desi de cele mai multe ori izvoraste din teama nefondata ca cel de langa noi- pe care l-am obtinut cu atata greutate- isi va indrepta privirea spre alte zari in cautarea a ceva mai bun. Si uite asa  stelutele din ochi se transforma in mici fulgere.

Da, ne roade gelozia pe toti, indiferend de cat de educati am fi sau de rationali, ne roade uneori mai tare sau mai putin, cu sau fara motiv. Cert este doar un lucru- acela ca in fata ei reactionam diferit.
La unii/unele gelozia se manifesta prin adevarate crize vecine cu paranoia,  crize care dau de obicei in certuri cu tematica "pe unde ai umblat? cu cine? cine e tipa/tipul ala/aia?, la mine nu te uiti asa! cu ce ti-am gresit de nu ma mai iubesti!" Va suna cunoscut? Probabil ca da, intrucat exista si persoane pe care gelozia le imbolnaveste si carora le otraveste sufletul, transformand o poveste de iubire intr-un adevarat camp de lupta pe care se desfasoara un razboi fara sens, in care nu exista invingatori ci doar invinsi.

La capatul celalalt, se situeaza cei care isi inghit gelozia- acestia  fie o trec prin sita fina a ratiunii pana ce nu mai ramane nimic, sau o lasa sa-i macine incet pana in ziua in care isi dau seama ca e mai bine sa plece decat sa mai stea ( ar mai fi si varianta in care aleg depuna armele spunandu-si "la naiba cu ratiunea, mai bine tip sa ma descarc").

Ar mai fi o categorie, pe care o respect extrem de mult, cea a oamenilor care iti vor zambi frumos, subtil, iti vor spune ceva pe un ton ironic, in timp ce in ochi le joaca vapaia iubirii si a geloziei. Sunt cei sau cele care nu-ti vor spune niciodata sunt geloasa/ gelos pana la Dumnezeu si inapoi- de fapt s-ar putea ca cei de langa ei nici sa nu-si dea seama.

Te vor privi drept in ochi in timp ce-ti vor arunca cel mai fermecator si minunat zambet, si toate astea in timp ce in capsorul lor chinuit de gelozie se deruleaza adevarate scene cu tipete, urlete si crize de nervi. Nu-si trec gelozia prin sita ratiunii, nu si-o suprima, nu izbuhnesc, ci pur si simplu si-o consuma incet prin zambetul care le ascunde dualitatea trairii, atat a geloziei cat si a iubirii lor- iubire implinita, sau uneori nerecunoscuta si nerostita decat pe jumatate si atunci in soapta. Gusta din otrava geloziei lor, savurand-o pana la ultima picatura in timp ce iti zambesc si-ti trandesc fie o admonestare blanda, care de obicei nu are nimic de-a face cu sentimentul care-i consuma, sau iti spun ceva ironic.  Sunt cei care te vor iubi oricand si oricum pentru ca stiu sa-si asume trairile mai putin sanatoase.  Stiu sa bea pana la capat otrava geloziei fara a-i da voie sa le otraveasca iubirea. Sunt cei care nu-ti vor spune "sunt gelos/geloasa" decat in gluma, niciodata la modul serios, pentru ca sunt perfect constienti ca daca ar face-o ar deschide cutia Pandorei.

Asadar, despre gelozie si despre fetele ei, intotdeauna numai cu respect, pentru ca vine  la pachet  cu marile iubiri.

Rabdare

Azi pentru prima data m-am intrebat daca o fiinta umana poate ajunge la capatul rabdarii, dar nu la modul in care sa izbuhneasca si sa tipe, ci pur si simplu sa realizeze ca nu mai are de unde sa scoata rabdare, ca pur si simplu rezerva lui/ei  de rabdare s-a epuizat si ca nu mai are de unde sa dea, oricat de frumos l-ar ruga cineva sa-i acorde putina rabdare.
Citind un articol scris de Aurora Liiceanu in care vorbea despre iubire, rabdare si despre lipsa de disponibilitate a celor de azi in a-si  astepta marea iubire, am dat peste o fraza interesanta. Autoarea spunea ca in limba greaca nu se spune "ai rabdare", ci "fa-ti rabdare".   Ma intreb  asadar daca mai avem de unde "sa ne facem rabdare" in contextul in care resursele noastre au fost epuizate de cei din jurul nostru care ne cer zilnic cate un fir, mai mare sau mai mic, dupa caz, din rabdarea noastra? Mai au timp oare firicele de rabdare sa se regenereze? Cum sa ne mai "facem rabdare"sa ne asteptam iubirea, sau "sa ne facem rabdare"ca sa sa-i ascultam pe ceilalti? De unde atata rabdare daca resursele au fost consumate de certurile stupide, de cererile repetate, de ritmul nebun al lumii, de lipsa umarului pe care sa plangi cand simti ca ai ajuns la capatul puterilor?
Oare rabdarea se mai poate regenera in contextul asta? Spun asta prin prisma  omului care are de obicei rabdare cu toti cei din jurul sau, care trage aer in piept si mai smulge cate un fir din smocul, de acum subtire, al rabdarii sale, pentru ca i s-a spus ca pentru lucrurile bune trebuie sa ai, sau sa-ti faci rabdare.
Ma intreb cati dintre noi si-au numarat firele de rabdare ramase pentru a decreta mai apoi ca acestea vor fi folosite doar in cazurile de forta majora, pentru ca deja stocul rabdarii a atins  pragul critic?

Ajuta-ma, Iarta-ma, Te iubesc

Ieri mi-a trimis cineva unul din acele mesaje pe care le tot forwardezi celor din lista ta de mess. Ceea ce mi-a placut la acest mesaj era ca spunea cateva lucruri cat se poate de adevarate, dar pe care in mod normal le ignoram pentru ca viata de zi cu zi nu ne mai permite sa ne mai gandim si la chestii de natura spirituala.

Ceea ce mi-a dat de gandit cu adevarat a fost urmatoarea propozitie: "cel mai greu este sa spui ajuta-ma, iarta-ma si te iubesc." Am inteles cat de adevarate sunt cele scrise mai pe seara cand a trebuit sa spun ajuta-ma, desi orgoliul meu de super wonder woman, cum imi spune o prietena, imi tot spunea sa nu o spun . Am spus ajuta-ma pentru ca nu era pentru mine si tot atunci mi-am dat seama ca mai degraba spun cuvantul asta, atat de simplu in esenta lui, doar atunci cand este pentru altcineva. Daca este sa spun ajuta-ma  pentru mine o spun doar atunci cand mi-a trecut cutitul de os si efectiv nu am cum sa rezolv ceva fara a cere ajutorul.
Majoritatea evita sa mai ceara ajutorul considerand acest act o dovada de slabiciune si nu de acceptare a propriilor limite, definite uneori de situatii care chiar nu mai tin de propriile abilitati si forte. 

Evitam sa spunem ajuta-ma pentru ca nu vrem sa fim perceputi ca niste fiinte slabe, incapabile sa-si rezolve propriile probleme. Ne ascundem dupa scuze, dam din colt in colt dar nu spunem  "am nevoie de ajutor"nici sa ne pici cu ceara. Ma recunosc perfect in aceasta tipologie care refuza sa ceara sau sa accepte ajutorul, dovada cea mai buna  fiind ca acum cateva saptamani am preferat sa spun ca am coborat  scarile in graba si ca de asta mi-am pierdut suflul, in loc sa recunosc cinstit ca mai aveam putin si lesinam din cauza oboselii si a unui inceput de raceala. Dar nuuu, super wonder woman nu recunoaste ca ii este rau si ca este la un pas de a lesina pentru ca in ceea ce o priveste a recunoaste ca  ii este rau, din cauze independente de vointa ei este un semn de slabiciune.  Noroc de amicul meu care a avut mai multa minte  decat orgolioasa de mine si si-a dat seama ca mi-e rau.
Nu cred ca sunt singura care refuza sa spuna banalul ajuta-ma, cred ca majoritatea spunem nu multumesc, ma descurc desi este clar ca nu o putem face. Banuiesc ca pentru asta ii putem multumi  "minunatei" noastre societati care ne inoculeaza inca de mici ideea conform careia este gresit sa ceri ajutorul.

Pe de alta parte, daca sa spui ajuta-ma ni se pare greu, si mai greu este sa spui iarta-ma, pentru ca atunci chiar ca ar trebui sa acceptam ca am gresit, ori de cele mai multe ori erare humanum est pur si simplu nu-si gaseste loc pe lista lucrurilor care ne definesc ca fiinte umane, cu accentul pus pe umane.  Ne fofilam, dam o mie de explicatii care sa ne justifice fapta, dar nu, domnule, nu recunoastem ca pur si simplu am gresit si ca ar fi mult mai simplu sa spunem iarta-ma, insotit de cele mai multe ori, ce-i drept, de o sesiune majora de obraji inrositi ca racul si clocotind ca lava Vezuviului pe cale sa erupa.
Nu spunem iarta-ma pentru ca avem impresia stupida ca renuntam la ceva din noi, ca devenim mai slabi, mai vulnerabili, ori noi oamenii moderni nu gresim.

 Greu prin urmare sa spui ajuta-ma sau iarta-ma, din motive lesne de inteles, dar care este problema cu aparent banalul te iubesc? De ce am renuntat sa mai spunem aceste doua cuvinte atat de simple, dar atat de fermecatoare? De ce oare ni se lipeste te iubescul de buze ca dara dulce  de ciocolata care se incapataneaza sa ramana lipita  mult timp dupa ce ne-am terminat de baut cana cu ciocolata calda? Ne raman cuvintele lipite de buze si refuza pur si simplu sa treaca de ele si sa devina cuvinte zgomotoase, sau calme care sa zguduite, sa uimeasca sau care sa linisteasca.

Spunem indirect te iubesc aproape zilnic, o spunem prin atingeri si mangaieri blande, o spunem cu ochii, cu zambetul, o spunem prin sarutul care ii face ochii   celui de langa noi sa rada si sa se lumineze, o spunem cu trupul in noptile in care uitam de noi doi, dar nu o spunem in cuvinte, temandu-ne ca dracu' verbalizarea lor. 
" Te iubesc" ramane suspendat intr-un spatiu incert al sufletului nostru, cerandu-se din nou si din nou verbalizat, pentru ca spunand creezi, iar cuvintele au magie in ele, mai ales acestea doua. Atata forta in doua cuvinte atat de mici pe care nu le spunem pentru ca  o data am spus "te iubesc", iar "te iubescul"nostru s-a lovit implacabil de un zid de tacere care i-a strivit aripile. Nu mai spunem pentru ca vrem sa ne spuna celalalt "te iubesc"primul si uite asa ne trezim intr-un dans al orgoliilor asemeni unor copii incapatanati care  bat din picioare si tipa "spune tu primul, spune tu primul."

Refuzam sa le spunem celor dragi noua, si nu numai iubitului, "te iubesc" pentru ca ni se pare prostesc sa-i spui surorii sau unei prietene ca o iubesti. Cumva ne intrebam de ce sa spunem cand putem sa spunem ca tinem la ei. Din nou alegem banalul in locul magicului care inveleste miezul dulce al "te iubescului". 

 Printre cei care din nefericire au ales banalul in locul magicului ma numar si eu pentru ca o data am spus cuiva las ca stiu ca ma iubesti, iar raspunsul a venit prompt si sec "nu", asa ca din ziua aia am depus si eu armele si n-am mai spus "te iubesc" persoanelor la care tin.

Din punctul asta de vedere ii invidiez pe francezi care spun "te iubesc" atat prietenilor cat si iubitilor sau iubitelor si asta pentru ca au doua expresii diferite pentru cele doua circumstante: je t'aime bien ar fi echivalentul mult mai banalului tin la tine, iar je t'aime beaucoup deja nu cred ca mai are nevoie de explicatii suplimentare, e "te iubescul"de a carei verbalizare fugim  cei mai multi dintre noi. 

Ma intreb daca refuzul acestei verbalizari, care vine cumva in contradictie cu pleiada de romane si filme care ne indeamna la a spune "te iubesc" atunci cand  ne-o spune sufletul, este o recunoastere tacita a potentialului magic a acestor cuvinte mici si simple?

Cumva tind sa accept ideea  articolului primit conform careia cel mai greu este sa spui ajuta-ma, iarta-ma, te iubesc. Refuzam prin urmare din orgoliu, teama sau din pura prostie eliberarea adusa de ajuta-ma, purificarea lui iarta-ma,  magia si caldura lui te iubesc

Promises, promises

Promises, promises, vorba unui cantec de Dionne Warwick, asa spunem de fiecare data cand nu mai credem in promisiunile pe care ni le insira cei de langa noi.  Dar oare s-a intrebat cineva vreodata de cate ori a promis cate ceva si de cate ori nu s-a tinut de cuvant? A contabilizat oare cineva datile in care am promis ca ne vom intalni cu prietenii pe care nu i-am mai vazut de un car de ani, doar pentru a ne refugia mai apoi in spatele bine-cunoscutei scuze "nu am timp" . Oare de cate ori am promis ceva, fie celor din jurul nostru, fie chiar noua- iar la acest capitol lista promisiunilor pe care le aruncam la nimereala este extrem de lunga: promitem ca vom face mai mult sport, ca vom merge mai mult pe jos, ca vom citi mai des, ca ne vom face timp sa iesim la cafea cu prietenii de care ne este poate extrem de dor, ca nu vom mai fi rautaciosi s.a.m.d. Promitem din nou si din nou pentru ca mai apoi sa dam uitarii cuvintele aruncate in vant. 

In ceea ce ma priveste in ultima vreme am renuntat sa mai fac  promisiuni (mai ales atunci cand nu sunt sigura ca ma pot tine de cuvant)- fie ca sunt pentru altii sau pentru mine- asa ii scutesc si pe altii de dezamagire dar si pe mine. Prefer sa nu mai promit pentru a nu mai dezamagi, mai ales  daca promisiunile sunt facute unui copil care mai mult ca sigur nu va uita promisiunea facuta si va cere iar si iar ca adultul din fata lui sa se tina de cuvant pentru ca o promisiune este o promisiune si trebuie sa te tii de cuvant mort-copt.

Din acest punct de vedere ii admir pe cei mici care nu renunta pana cand promisiunea facuta nu este tinuta, dar si pentru ca in inocenta lor sunt mai consecventi in a-si tine promisiunile facute pentru ca si-au dat cuvantul.

Asadar, de cele mai multe ori, avem mai multe sanse ca un copil sa se tina de cuvant, fata de un adult "responsabil" care mai mult ca sigur va gasi o justificare pentru promisiunea netinuta.

La an nou sperante noi

In fiecare an la miezul noptii, in timp ce ne indreptam spre noul an ne punem cate o dorinta, conform superstitiei arhicunoscute cum ca ce-ti doresti la cumpana dintre ani se va indeplini in noul an. Mi-am intrebat prietenii ce si-au dorit la miezul noptii, iar raspunsurile lor au variat de la sanatate, liniste, mai multi bani, pana la un pui de om. Deci cati oameni tot atatea raspunsuri si  tot atatea dorinte. 
In ceea ce ma priveste, asta a fost primul an in care nu mi-am dorit nimic de natura profesionala, asa cum am facut pana acum. A fost primul an in care dorintele mele s-au adresat sufletului, lasand profesionalul cumva pe locul doi. Asa ca sper la un 2012 mai spiritual, in care sa-mi permit sa fiu mai des copil, sa ma dau in scranciob si sa ma bucur mai mult de lucrurile marunte si absolut spontane, care nu cer planificari. Sper la un an in care sa-mi fac mai mult timp pentru mine si pentru prietenii de suflet, sa nu mai spun atat de des nu am timp, ci sa incerc sa-mi fac timp.
Asadar, sper la un an in care sa fiu iubita atunci cand merit cel mai putin- pentru ca atunci ai, in general cea mai mare nevoie de iubire- sper sa-i am mai des aproape pe cei  dragi  sufletului meu si sa stiu ca le este bine si ca sunt fericiti.