Rabdare

Azi pentru prima data m-am intrebat daca o fiinta umana poate ajunge la capatul rabdarii, dar nu la modul in care sa izbuhneasca si sa tipe, ci pur si simplu sa realizeze ca nu mai are de unde sa scoata rabdare, ca pur si simplu rezerva lui/ei  de rabdare s-a epuizat si ca nu mai are de unde sa dea, oricat de frumos l-ar ruga cineva sa-i acorde putina rabdare.
Citind un articol scris de Aurora Liiceanu in care vorbea despre iubire, rabdare si despre lipsa de disponibilitate a celor de azi in a-si  astepta marea iubire, am dat peste o fraza interesanta. Autoarea spunea ca in limba greaca nu se spune "ai rabdare", ci "fa-ti rabdare".   Ma intreb  asadar daca mai avem de unde "sa ne facem rabdare" in contextul in care resursele noastre au fost epuizate de cei din jurul nostru care ne cer zilnic cate un fir, mai mare sau mai mic, dupa caz, din rabdarea noastra? Mai au timp oare firicele de rabdare sa se regenereze? Cum sa ne mai "facem rabdare"sa ne asteptam iubirea, sau "sa ne facem rabdare"ca sa sa-i ascultam pe ceilalti? De unde atata rabdare daca resursele au fost consumate de certurile stupide, de cererile repetate, de ritmul nebun al lumii, de lipsa umarului pe care sa plangi cand simti ca ai ajuns la capatul puterilor?
Oare rabdarea se mai poate regenera in contextul asta? Spun asta prin prisma  omului care are de obicei rabdare cu toti cei din jurul sau, care trage aer in piept si mai smulge cate un fir din smocul, de acum subtire, al rabdarii sale, pentru ca i s-a spus ca pentru lucrurile bune trebuie sa ai, sau sa-ti faci rabdare.
Ma intreb cati dintre noi si-au numarat firele de rabdare ramase pentru a decreta mai apoi ca acestea vor fi folosite doar in cazurile de forta majora, pentru ca deja stocul rabdarii a atins  pragul critic?