Ieri mi-a trimis cineva unul din acele mesaje pe care le tot forwardezi celor din lista ta de mess. Ceea ce mi-a placut la acest mesaj era ca spunea cateva lucruri cat se poate de adevarate, dar pe care in mod normal le ignoram pentru ca viata de zi cu zi nu ne mai permite sa ne mai gandim si la chestii de natura spirituala.
Majoritatea evita sa mai ceara ajutorul considerand acest act o dovada de slabiciune si nu de acceptare a propriilor limite, definite uneori de situatii care chiar nu mai tin de propriile abilitati si forte.
Evitam sa spunem ajuta-ma pentru ca nu vrem sa fim perceputi ca niste fiinte slabe, incapabile sa-si rezolve propriile probleme. Ne ascundem dupa scuze, dam din colt in colt dar nu spunem "am nevoie de ajutor"nici sa ne pici cu ceara. Ma recunosc perfect in aceasta tipologie care refuza sa ceara sau sa accepte ajutorul, dovada cea mai buna fiind ca acum cateva saptamani am preferat sa spun ca am coborat scarile in graba si ca de asta mi-am pierdut suflul, in loc sa recunosc cinstit ca mai aveam putin si lesinam din cauza oboselii si a unui inceput de raceala. Dar nuuu, super wonder woman nu recunoaste ca ii este rau si ca este la un pas de a lesina pentru ca in ceea ce o priveste a recunoaste ca ii este rau, din cauze independente de vointa ei este un semn de slabiciune. Noroc de amicul meu care a avut mai multa minte decat orgolioasa de mine si si-a dat seama ca mi-e rau.
Nu cred ca sunt singura care refuza sa spuna banalul ajuta-ma, cred ca majoritatea spunem nu multumesc, ma descurc desi este clar ca nu o putem face. Banuiesc ca pentru asta ii putem multumi "minunatei" noastre societati care ne inoculeaza inca de mici ideea conform careia este gresit sa ceri ajutorul.
Pe de alta parte, daca sa spui ajuta-ma ni se pare greu, si mai greu este sa spui iarta-ma, pentru ca atunci chiar ca ar trebui sa acceptam ca am gresit, ori de cele mai multe ori erare humanum est pur si simplu nu-si gaseste loc pe lista lucrurilor care ne definesc ca fiinte umane, cu accentul pus pe umane. Ne fofilam, dam o mie de explicatii care sa ne justifice fapta, dar nu, domnule, nu recunoastem ca pur si simplu am gresit si ca ar fi mult mai simplu sa spunem iarta-ma, insotit de cele mai multe ori, ce-i drept, de o sesiune majora de obraji inrositi ca racul si clocotind ca lava Vezuviului pe cale sa erupa.
Nu spunem iarta-ma pentru ca avem impresia stupida ca renuntam la ceva din noi, ca devenim mai slabi, mai vulnerabili, ori noi oamenii moderni nu gresim.
Greu prin urmare sa spui ajuta-ma sau iarta-ma, din motive lesne de inteles, dar care este problema cu aparent banalul te iubesc? De ce am renuntat sa mai spunem aceste doua cuvinte atat de simple, dar atat de fermecatoare? De ce oare ni se lipeste te iubescul de buze ca dara dulce de ciocolata care se incapataneaza sa ramana lipita mult timp dupa ce ne-am terminat de baut cana cu ciocolata calda? Ne raman cuvintele lipite de buze si refuza pur si simplu sa treaca de ele si sa devina cuvinte zgomotoase, sau calme care sa zguduite, sa uimeasca sau care sa linisteasca.
Spunem indirect te iubesc aproape zilnic, o spunem prin atingeri si mangaieri blande, o spunem cu ochii, cu zambetul, o spunem prin sarutul care ii face ochii celui de langa noi sa rada si sa se lumineze, o spunem cu trupul in noptile in care uitam de noi doi, dar nu o spunem in cuvinte, temandu-ne ca dracu' verbalizarea lor.
" Te iubesc" ramane suspendat intr-un spatiu incert al sufletului nostru, cerandu-se din nou si din nou verbalizat, pentru ca spunand creezi, iar cuvintele au magie in ele, mai ales acestea doua. Atata forta in doua cuvinte atat de mici pe care nu le spunem pentru ca o data am spus "te iubesc", iar "te iubescul"nostru s-a lovit implacabil de un zid de tacere care i-a strivit aripile. Nu mai spunem pentru ca vrem sa ne spuna celalalt "te iubesc"primul si uite asa ne trezim intr-un dans al orgoliilor asemeni unor copii incapatanati care bat din picioare si tipa "spune tu primul, spune tu primul."
Refuzam sa le spunem celor dragi noua, si nu numai iubitului, "te iubesc" pentru ca ni se pare prostesc sa-i spui surorii sau unei prietene ca o iubesti. Cumva ne intrebam de ce sa spunem cand putem sa spunem ca tinem la ei. Din nou alegem banalul in locul magicului care inveleste miezul dulce al "te iubescului".
Printre cei care din nefericire au ales banalul in locul magicului ma numar si eu pentru ca o data am spus cuiva las ca stiu ca ma iubesti, iar raspunsul a venit prompt si sec "nu", asa ca din ziua aia am depus si eu armele si n-am mai spus "te iubesc" persoanelor la care tin.
Din punctul asta de vedere ii invidiez pe francezi care spun "te iubesc" atat prietenilor cat si iubitilor sau iubitelor si asta pentru ca au doua expresii diferite pentru cele doua circumstante: je t'aime bien ar fi echivalentul mult mai banalului tin la tine, iar je t'aime beaucoup deja nu cred ca mai are nevoie de explicatii suplimentare, e "te iubescul"de a carei verbalizare fugim cei mai multi dintre noi.
Ma intreb daca refuzul acestei verbalizari, care vine cumva in contradictie cu pleiada de romane si filme care ne indeamna la a spune "te iubesc" atunci cand ne-o spune sufletul, este o recunoastere tacita a potentialului magic a acestor cuvinte mici si simple?
Cumva tind sa accept ideea articolului primit conform careia cel mai greu este sa spui ajuta-ma, iarta-ma, te iubesc. Refuzam prin urmare din orgoliu, teama sau din pura prostie eliberarea adusa de ajuta-ma, purificarea lui iarta-ma, magia si caldura lui te iubesc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu